Typography.ro

Fonturi sans serif sau fonturi cu serife?

In design, esential, typography on 2009/04/21 at 20:36

thumb-serifvssansDisputa serif versus sans serif este una epică. Ca și în cazurile Mac vs. PC, Adidas vs. Nike, Cola vs. Pepsi, etc. există argumente pro și contra, diferențe de gusturi și opinii, dar niciuna dintre părți nu deține adevărul absolut. Aflați în cele ce urmează mai multe despre cele două tipuri de fonturi și câteva sfaturi de folosire a lor.


a-serifFonturile cu serife

Fonturile cu serife își au originea în alfabetul roman inventat în timpul Imperiului Roman, exemplul clasic fiind majusculele de pe coloana lui Traian (113 e.n.), deși primele inscripții cu caractere cu serife provin din Grecia antică (secolele IV-II î.e.n.). Originea lor nu este stabilită clar: Edward Catich, în studiul său, “The Origin of the Serif”, consideră că serifele sunt o rămășiță a procesului de pictare a literelor pe piatră înainte de sculptarea efectivă cu dalta.

Originea cuvântului în sine nu este clară, cele mai credibile explicații fiind cea din Dictionarul Oxford de Limba Engleză potrivit căruia cuvântul s-a format dupa apariția lui “sanserif”, citat în Dictionarul Oxford în 1841 și cea oferită de un al doilea dictionar, Webster’s Third New International Dictionary, care leagă noțiunea de cuvântul “schreef” care în olandeză înseamnă “linie” sau “semn de peniță”.

Clasificarea pe scurt a fonturilor cu serife (old style, transitional, modern, latin serif și slab serif) o puteți reciti în articolul “Type, typeface și tipuri de fonturi” (http://typography.ro/2008/11/23/type-typeface-si-tipuri-de-fonturi/), dar o voi relua și în cele ce urmează mai detaliat:

Old Style:
apărute în secolele al XV-lea și al XVI-lea în timpul Renașterii, au avut drept inspirație inițialele romane și minuscula carolingiană, motiv pentru care se mai numesc și “anticve” sau “antique”, termen folosit de altfel pentru toate fonturile create după epoca “Blackletter”. Aceste fonturi sunt lizibile și elegante, iar formele lor târzii din secolul al XVI-lea au o lățime variabilă a liniilor, deci contrast mai mare (în special pe diagonală) și serife curbate. Exemple: Garamond, Bembo, Minion, Goudy Old Style.

04old_style

Tranzitionale:
numite astfel pentru că aparțin ca timp secolului al XVIII-lea, între epoca fonturilor Old Style și a celor moderne. Sunt fonturi cu contrast mare pe verticală, deci mai greu de citit decât cele Old Style, cu design neutru și serife triunghiulare. Exemple: Times New Roman, Baskerville.

05transitional

Moderne:
create la finalul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, fonturile moderne au un contrast foarte ridicat între liniile subțiri și cele groase, serife orizontale foarte fine și un aspect foarte rigid datorat lipsei linilor curbate și a colțurilor rotunjite. Exemple: Bodoni, Didot.

06moderne

Tipuri de serife: slab, wedge, hair, aceste serife fiind la rândul lor bracketed sau unbracketed.

a-sans

Fonturile sans serif

Denumirea le-a fost dată de Vincent Figgins în 1832 și provine din combinația între “sans” care în franceză înseamnă fără și “serif”; este considerată oarecum nepotrivită pentru că implică ceva negativ, o lipsă. Recent, în Anglia, se recomandă termenul “lineal”, care nu a prins însă la public.

Această denumire este totuși incompletă deoarece aduce în discuție doar aspectul de monolinearitate: sans serifele nu au aparenta alternanță între subțire-gros pe care o au fonturile cu serife (într-un fel, serifele imită scrisul de mână pentru că ilustrează felul în care se subțiază linia descrisă de peniță).

Fonturile sans serif își au originea la începuturile istoriei scrierii, când se foloseau unelte rudimentare: bucăți de trestie sau lemn pentru a descrie scheletul literelor, forma lor de bază. Grecii antici, etruscii și romanii din perioada Republicii Romane (509 î.Hr. – 27 î.Hr.) foloseau caracterele fără serife, alfabetul roman cu serife fiind inventat abia în perioada Imperiului Roman (după cei 500 de ani de republică romană). Existența fonturilor fără serife a continuat până în vremea Renașterii, dar a încetat temporar odată cu introducerea caracterului metalic. Istoria fonturilor sans serif tipărite a reînceput apoi în timpul revoluției industriale când noi forme de literă au fost produse pentru a capta mai ușor atenția, în condițiile în care mesajul imprimat căpătase o putere fără precedent. Fonturile sans serif au rezistat și au devenit simbolul modernismului în designul grafic.

Primul font sans serif este considerat a fi “Egyptian English” apărut în 1816 (doar în versiunea de 28 de puncte și doar cu inițiale) într-un specimen de fonturi produs de William Caslon. La vremea respectivă, fontul a fost o inovație: primul font roman monolinear și fără serife folosit în tipografie, cu precizarea că în acea perioadă fonturile sans serif nu erau o noutate, termenul de fonturi egiptene fiind unul cunoscut și utilizat, așa cum precizează James Mosley în articolul său “The Nymph and the Grot“ publicat în 1965 în Typographica. În 1830, termenul de “egiptean” a fost înlocuit cu cel de “sans serif” de către Figgins, care s-a referit din acel moment doar la fonturile slab serif.

Clasificarea fonturilor sans serif

Clasificarea lor este relativ controversată pentru că diferitele sisteme de clasificare nu permit diferențieri între diverse tipuri de sans serif; mai mult există și anumite lipsuri în clasificare (Optima și Pascal nu sunt clasificate ca sans serif de anumite sisteme datorită serifelor lor reziduale – vezi Standardul Britanic 2961 din 1967 care nu le clasifica ca “lineale”, ci la categoria “glyphic”).

Categoriile general acceptate sunt:

Grotești și Neogrotești:
apărute la începutulul secolului al XIX-lea, urmate în anii ’50 de neogrotești. Numele de “grotesc” le-a fost dat tocmai pentru accentua aspectul lor estetic necizelat comparativ cu fonturile cu serife care dominau în perioada apariției primelor fonturi sans serif. Cele mai reprezentative fonturi din această perioadă sunt: fontul “Two line great primer sans serif” al lui Vincent Figgins (un font doar cu inițiale și cu alternanță între subțire-gros), primul font sans serif cu minuscule creat de William Thorowgood în 1832 (care a introdus și termenul “grotesc”, cuvânt provenit din italianul “grottesco” – “în peșteră”).

În Germania, fonturile grotești (sau “grotesk” în germană) au devenit extrem de populare și toti producătorii de fonturi puneau la dispoziție propriile versiuni de “grotesk”, o mare parte dintre acestea fiind mai târziu reunite într-o singură familie coerentă, lansată în 1898 sub numele de Akzidenz Grotesk de către producătorul Berthold. Multe din aceste fonturi au avut drept sursă de inspirație nimic altceva decât fonturi cu serife cunoscute la vremea aceea, precum Walbaum și Didot, iar versiunile italice sunt de fapt false italice născute din deformarea versiunilor normale romane. Caracteristica aceasta s-a păstrat până astăzi la fonturile sans serif (vezi Helvetica sau Frutiger-ul original care a fost retras și relansat în 2000 cu o versiune semi-italică în loc de cea normală deformată). În toată această perioadă fonturile sans serif erau foarte condensate, monolitice, singurul scop fiind acela de a aduna cât mai multă informație într-un spațiu cât mai mic. Alte exemple: Univers, Arial, Franklin Gothic.

01grotesti

Geometrice (1920-1930):
își au inspirația în normele de design ale curentului Bauhaus și sunt caracterizate în principal prin lipsa de contrast, prin aspectul minimalist (principiul filozofic al școlii germane Bauhauss fiind “less is more”) și prin formele geometrice care stau la baza designului lor. Pot fi recunoscute și datorită inițialei “G” care e compusă doar din două elemente: o linie curbă și una orizontală care încheie arcul descris de cea curbă și datorită minusculei “a” care e formată dintr-un cerc și o linie verticală. Apariția Futura creat de Paul Renner (o creație originală care nu se inspiră din niciunul din fonturile existente, literele împrumutând formele din cercuri și pătrate), dublată de lansarea “The new typography” a lui Jan Tschichold au stârnit curentul modernist în typography. Alt font geometric demn de menționat este Metro al lui William Addison Dwiggins.

02geometrice1

Umaniste:
fonturi caracterizate printr-o mai mare cursivitate, fiind inspirate de scrisul de mână. Începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea și până pe la începutul secolului XX, fonturile sans serif nu au suferit nici o îmbunătățire. Cel care a adus un nou suflu în evoluția fonturilor sans serif a fost Edward Johnston care în 1916 a creat Johnston Sans, fontul folosit pentru metroul londonez, un font relativ asemănător celui creat de William Caslon și care folosea proporțiile clasice ale alfabetului roman. Fontul mult mai celebru al acestei perioade care i-a urmat lui Johnston Sans este Gill Sans creat de Eric Gill pentru Monotype Corporation, primul sans serif cu o versiune italică (relansat de Monotype cu multe din ideile originale ale lui Gill). Alte exemple: Optima, Verdana, Tahoma, Myriad.

03umaniste1

Ce alegem: cu serife, fără serife sau ambele?

Răspunsul clasic ar fi: sans serif pentru titluri și subtitluri și fonturi cu serife pentru corpul de text, pentru că perechile serif-sans serif asigură contrastul necesar. Părțile unei astfel de perechi trebuie alese astfel încât contrastul dintre ele să nu fie unul exagerat sau ciudat: închipuiți-vă ce ar rezulta din combinația unui font cu serife Old Style și a unui sans serif geometric; pe măsură ce trecem însă prin etapele istorice ale acestor două tipuri de fonturi, vom vedea că o pereche font cu serife tranzițional – sans serif neogrotesc sau o pereche font cu serife Old Style – sans serif umanist vor produce rezultate mult mai bune.

ex1-combinatii

Personalitatea unui font trebuie înțeleasă foarte bine, altfel riscăm combinații infructuoase de fonturi. Fonturile sans serif sunt simple și au un aspect foarte curat și clar, arată mult mai modern, deci atrag mai mult atenția, pe când fonturile cu serife sunt mult mai formale, mai tradiționale și, deși au (în general) mai multă personalitate, distrag mai puțin atenția deoarece designul lor este rafinat și echilibrat. În aceste condiții nu este recomandată o combinație între un font elaborat pentru titluri și unul la fel de elaborat pentru corpul de text pentru că ambele vor reclama în mod egal atenția cititorului.

În strânsă legătură cu personalitatea unui font se află și caracteristicile sale istorice și culturale: fonturile reprezentative pentru epoci marcate de idei și principii asemenănătoare vor forma perechi reușite, spre deosebire de combinarea de fonturi produse în perioade marcate de curente cu direcții diferite: un font Old Style combinat cu un sans serif geometric se potrivește în aceeași măsură în care ideile Renașterii și principiile școlii Bauhauss converg către un punct comun. Mai mult decât atât, emoția și energia pe care o emană fontul respectiv poate să completeze și să scoată în evidență mesajul textului sau, dimpotrivă, să creeze asocieri cel puțin ciudate (imaginați-vă un roman SF scris cu Garamond sau o istorie a Greciei antice scrisă cu Akzidenz Grotesk).

Cele câteva aspecte suplimentare care pot să completeze în mod fericit contrastul cu noi valențe sunt atributele fizice ale fontului, respectiv culoarea, dimensiunea (negru pe alb versus alb pe negru sau asortări mai exotice), greutatea, valoarea x-height și structura internă complementară a caracterelor (origini comune – un font sans serif inspirat de un font cu serife, principii comune – geometrice sau caligrafice), așa cum recomandă și Robert Bringhurst în lucrarea sa “The Elements of Typographic Style”.

În alegerea unei astfel de perechi trebuie să se țină cont și de variațiile de greutate: cele mai multe fonturi sans serif nu au versiuni italice adevărate, iar fonturile cu serife au probleme în a-și păstra același nivel de contrast în variantele semibold sau bold. Așa că veți vedea mai degrabă fonturi sans serif bold combinate cu fonturi serife italice decât invers.

Dimensiunea este un alt aspect de luat în seamă: pe ecran, dimensiunile care exploatează cel mai bine fonturile sans serif sunt cele mici (sub 8 puncte) și cele foarte mari, deci sunt în general utile pentru titluri, subtitluri, note de subsol și eventual pentru texte sau linii foarte scurte de text. Dimpotrivă, un font cu serife foarte fine setat la 8pt va avea de suferit pe ecran pentru că multe din detaliile delicate se vor pierde.

ex2-dimensiune

Tehnic vorbind, sans serifele sunt redate mult mai bine ca fonturile cu serife pe toate sistemele de operare, deși există în prezent diverse tehnologii menite să îmbunătățească lizibilitatea serifelor. Sans serifele sunt lizibile la aproape orice dimensiune, spre deosebire de fonturile cu serife care, la dimensiuni mici, pierd detalii și apar estompate și cu forme confuze.

Controversa cea mai faimoasă legată de fonturile sans serif este aceea privind oportunitatea folosirii lor pentru corpul de text: s-a spus de multe ori că fonturile cu serife sunt recomandate pentru corpul de text datorită micilor terminații care conduc privirea și ușurează citirea, însă părerea general acceptată în acest moment este că ambele sunt la fel de potrivite și că depinde doar de ceea ce este obișnuit consumatorul de text să citească.

Pe tema aceasta s-au făcut diverse studii, dar niciunul nu a produs o conluzie bine argumentată, clară și larg acceptată. Alegerea unui font cu serife sau a unuia fără serife ar trebui făcută în funcție de context, de mesajul ce trebuie transmis, de publicul căruia i se adresează și de obișnuința acestuia cu unul sau altul dintre aceste tipuri de fonturi; generația Internet, de exemplu, e mult mai obișnuită să citească online și este larg acceptat faptul că fonturile fără serife se văd mai bine pe ecran și există familii de fonturi care se pot folosi cu succes pentru un aspect plăcut și o lizibilitate crescută. Totuși atracția hârtiei va rămâne o permanență pentru consumatorul de informație, iar în cazul acesta, fonturile cu serife sunt alegerea preferată în materie de conținut printat. Pe lângă aceste argumente, mai trebuie menționate două: obișnuința și clișeul. Regulile pot fi încălcate atâta vreme cât rezultatul  obținut este mai mai bun decât cel produs prin respectarea lor. Mai multe despre această problematică aici: un eseu științific al lui Alex Poole,  un articol semnat de Wharton Assitt, un studiu despre lizibilitate și două articole pe Layers’ Magazine și AIGA.

Plus un pic de istorie despre fonturile sans serif  sub semnătura designerului de fonturi Adrian Frutiger: The History of Linear, Sans Serif Typeface.

Autor: Andreea Nedelea

  1. De aia fontul meu preferat e semi-sans :-)

  2. You have remarked very interesting details ! ps nice web site . “Sutton lost 13 games in a row without winning a ballgame.” by Ralph Kiner.

  3. […] general, pentru text de dimensiuni mici, bloc de text sau paragrafe extinse, fonturile cu serife sunt considerate mai lizibile”, spune Cristi Dita, art director Ogilvy Romania. Fonturile […]